Anahoretus

Las lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi

În faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc
La fel cu tine gândul nu mi-i
Nici să iubesc, nici să urăsc

M-afund fără să caut rostul

În chefuri nici voios nici trist
Vorbesc cu prostul cu neprostul
Dar pentru sufletu-mi exist

În larma lumii ne-întâlnirăm
O zi ca orice altă zi
Fără de bucurii iubirăm
Fără tristeţi ne-om despărţi

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii, atâta tot.
Nu ne-om minţi noi niciodată
Nici alţii-a ne minţi nu pot…

Se spune că omul nu s-a schimbat radical de-a lungul secolelor. Suntem animaţi de acealeaşi pasiuni, de aceleaşi patimi, deşi concentraţia diferă de la caz la caz. Una dintre cele mai perverse patimi care ne pot anima este gelozia care nu este altceva decât reflexul cel mai distorsionat şi mai periculos al orgoliului. Anticii spuneau că gelozia faţă de oameni vine din philauthia adică din iubirea de sine exagerată şi egocentrică.

Atunci când suntem geloşi de fapt nu iubim cu adevărat persoana care a devenit obiectul geloziei noastre, ci ne iubim pe noi înşine. Punem pe primul plan nu binele ei, ci propria noastră frică de suferinţă sau instinctul de conservare în cea mai concentrată proporţie. În această situaţie nu mai există afecţiune, bucurie, încredere sau spirit de sacrificiu. Rămân doar suspiciunea, durerea, egoismul nud, perfidia şi indecizia. Gelozia devine sinonimă cu dorinţa de a poseda, de a limita la maxim libertatea celuilalt, de a nega evidenţele tocmai pentru că patima ne-a otrăvit deja sufletul. Gelozia conjugă relaţia dintre doi oameni în termenii posesor şi posedat şi nu e de mirare că celălalt se transformă în mintea celui gelos într-un obiect.

 Desigur, nu suntem geloşi doar atunci când sentimentele noastre cele mai intime sunt legate de o anumită persoană. Cineva care este mai bun decât noi sau care atrage mai mult atenţia devine imediat subiectul geloziei noastre numită în aceste condiţii cu apelativul invidie.

În ambele condiţii, ce este de făcut cu gelozia, bat-o vina? Există oare şi terapii alternative care să limiteze acest flagel? Dacă da, care ar fi acestea?

Milan Kundera rămâne unul dintre puţinii scriitori pe care îi frecventez fără ca stomacul meu să se întoarcă pe dos. Am parcurs nenumărate din carţile lui franceze, dar una dintre cele mai reuşite cronici ale lui mi se pare romanul de mai sus.

 Povestea este relativ simplă: destinul lui Tomas, un doctor adulterin, care pentru vina de a fi scris un pamflet împotriva regimului oficial de stat din Cehoslovacia anilor ’60 este transformat într-un spălător de geamuri declasat. Relaţia cu soţia şi cu femeia în general, problemele politice, adulterul, condiţia proscrisului, greutatea vieţii, singurătatea în cadrul cuplului, toate aceste teme fundamentale de reflecţie sunt readuse de Kundera pe firmamentul gândirii noastre capitaliste şi abulice.

Romanul este o pledoarie ardentă pentru ieşirea din acea rutină care desfigurează şi din extremismul final al celui care trăieşte viaţa ca o pradă. In final, senzaţia cititorului este aceea că a fost iniţiat elegant şi minuţios într-o pledoarie a calmului şi a cumpătării, a echilibrului asumat existenţial.

Oricine a parcurs romanul lui Kundera va fi mereu convins că aplicabilitatea lui rămâne una presupusă de la sine. Faptul că la finalul unei zile obositoare ne regăsim în pielea fiecărui personaj este garanţia reuşitei editoriale a unui parcurs scriitoricesc excepţional.    

A doua ediţie a cărţii lui Mihai Neamţu, Bufniţa din dărâmături tipărită de această dată la editura Polirom merită toată atenţia cititorilor de carte.

Iată ce scriam acum trei ani la prima apariţie a cărţii într-un text-recenzie:

Un panaceu pentru teologia somnambulică 

Apariţia primului volum al lui Mihail Neamţu marchează o piatră de hotar  în parcursul unuia dintre cei mai promiţători teologi români din momentul de faţă. Intitulat provocator Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice (Anastasia, 2005, 468 pp.), volumul d-lui Neamţu desfăşoară o lectură critică, în sens deopotrivă teologic şi filozofic, a realităţii culturale şi ecleziale din România post-decembristă. Autorul îşi convinge cititorul de la prima pagină că are de-a face cu un scriitor de rasă, iar nu cu un debutant. Noutatea limbajului şi noncomformismul frazei, atât stilistic cât şi ideatic, reprezintă cele dintâi atuuri incontestabile ale acestei contribuţii insolite.Plecând de la o sintagmă inspirată de Psalmii lui David, cartea lui Mihail Neamţu ne reaminteşte că bufniţa Minervei se poate preface într-o privighetoare a Duhului. Înţelepciunea întâlneşte profeţia iar Atena se îmbrăţişează cu Ierusalimul sub semnul aceluiaşi Logos unificator. Tânărul autor evită concubinajul ieftin cu dihotomiile unui puritanism de factură „ortodoxistă” ori compromisul cu axiomele relativiste ale unui fundamentalism culturalist, de care adevărata inteligenţă ştie să se elibereze. Tonul autorului este critic la adresa discursului oficial al Bisericii. Cu siguranţă, B.O.R nu este obişnuită cu provocările venite din interior, mai cu seamă de pe băncile tot mai rărite ale laicatului. De aici, discursul imprevizibil al lui Mihail Neamţu vine să demoleze prejudecăţile unei generaţii care a acceptat prea uşor jugul indiferenţei, iar nu asceza eliberatoare a căutării şi mărturisirii Adevărului (Matei 11, 29-30). Avem de-a face, deci, cu o pledoarie proaspătă în favoarea unei teologii a laicatului vigilent şi creator. Întreprinderea d-lui Neamţu vizează într-un ritm ardent şi tranşant totodată câteva puncte fierbinţi ale sistemului teologic contemporan. Sunt luate în colimator educaţia teologică (p. 99-112) şi imperativele catehetice ale Bisericii (p.113-120), dar situaţia controversată a tineretului creştin în Biserica Ortodoxă (p. 74-98). Dincolo de text se poate simţi frământarea lăuntrică a unui spirit ingenuu şi neliniştit, care constată că harismele vizionare ale Bisericii sunt tot mai vlăguite. Bâlbâielile ierarhiei cu pretenţii despotice sunt vădite perdante şi, fireşte, nejustificate. O pledoarie în favoarea colegialităţii şi a unui dialog efectiv cu elitele – mai cu seamă cele tinere, aflate încă pe băncile şcolii – este considerată urgentă. Recuperarea vocaţiei formatoare şi abandonarea păşunismului sunt, prin urmare, mizele intrinsece puse în joc de această carte. Fără recuperarea unei instanţe reformatoare în interiorul Bisericii, Trupul mistic al lui Hristos devine un aparat birocratic, iar preoţia un organism etatist sustras, în multe cazuri, oricărui principiu de responsabilitate şi transparenţă în raport cu laicatul. Cititorul nu trebuie să se mire atunci când va remarca pe alocuri asprimea emfatică sau intransigenţa aparent inflexibilă în confruntarea cu păcatele sistemului. „Bufniţa din dărâmături” nu este numaidecât o prezenţă feerică. Zeiţa Atena nu era doar protectoarea înţelepciunii, ci şi a aezilor antici care puteau glorifica sau damna întâmplările epocii. „Dărâmăturile” contemplate astăzi de ochii bufniţei justifică, deci, doza aparentă de ingratitudine cu care verbul autorului îşi marchează prezenţa în cetate. Tarele sunt numite fără ocolişuri, fie că este vorba de neajunsurile Bisericii instituţionale, fie de mărginirile etosului ateu al lumii. Punctul de plecare îl reprezintă un diagnostic nu lipsit de tragism. În fond, cu câteva rare excepţii, teologia ortodoxă post-comunistă a ratat miza angajării în contemporaneitate şi, mai ales, a unei prezenţe viguroase şi bine articulate în spaţiul public. Abandonarea catehezei pentru adulţi, clericalizarea treptată a discursului creştin, transformarea şcolilor popeşti în organisme de îndoctrinare ideologică şi anticulturală au făcut din teologie o materie repetentă la examenul de conştiinţă al tradiţiei. Tonul critic al dlui Mihail Neamţu ni se pare, deci, perfect îndreptăţit. Orice licenţiat al unei facultăţi de teologie ortodoxă trecut prin furcile caudine (dar nu anodine) ale sistemului va putea confirma, eventual in extenso, constatările de ansamblu ale autorului. Genul literar adoptat de tânărul scriitor nu este pamfletul dispreţuitor sau lipsit de compasiune. Sensul mărturisirii nu este acela de-a minimaliza modestele eforturi şi reuşite din spaţiul eclezial actual (semnalate, de altminteri, cu generozitate adjectivală de către acelaşi autor). Diagnosticul nu este separat de terapie, iar soluţiile pe care autorul le propune ţin de certitudinea faptului viu şi profund personal al credinţei.Asumarea existenţială a profetismului creştin este întărit de apelul constant la sursele patristice şi de-o situare în emisfera monastică a tradiţiei Bisericii. Este ceea ce echilibrează ritmul rostirii, fără ca nici un rabat la conformismul onctuos sau triumfalismul pietist atât de bine cunoscute. Suntem departe de acel permanent bemol la cheie cu care cântările polifonice ale parohiilor transilvănene ne-au obişnuit în ultimii ani. Ardelean prin naştere, dar cosmopolit prin educaţie, Mihail Neamţu a găsit secretul armoniei în altă parte: printr-un efort de corectă aproximare şi bună folosire a maladiilor istoriei. Prin beneficiile anti-idolatre ale distanţei, autorul reuşeşte să pună sub lupă eşecurile unui sistem pastoral şi educativ despre care prea puţin „teologi profesionişti” doresc să vorbească la… (re)vedere. Prin urmare, itinerariul propus de Mihail Neamţu nu va avea decât un rol terapeutic şi reconfortant pentru generaţiile de studenţi teologi şi enoriaşi rămaşi în anonimat, care vor avea bucuria să înregistreze vibraţiile acestei noi voci, critice dar lipsite de frivolitate. În locul unor bârfe frustrate sau al unor puseuri resentimentare, avem de-a face cu o atitudine tonică şi constructivă. Prin prisma acestei cărţii orice viitor student întru ale teologiei sau orice mirean care doreşte implicarea efectivă într-o parohie îl poate privi pe autor ca pe un confrate şi ca pe un prieten. Expresionismul studiat al scriiturii lui Mihail Neamţu nu se nutreşte din ambiţiile vane ale unui elitism de cafenea. Ceea ce stă în spatele mărturisirilor sale este dialogul febril şi studenţesc cu colegii de generaţie.  Poate pentru prima dată după 1990, un intelectual creştin scrie într-o limbă română care se adaptează cu egală uşurinţă graiului Bisericii şi idiomului postmodernităţii. Relativismele ultimei paradigme sunt exorcizate în apele baptismale ale unei cunoaşteri teologice şi duhovniceşti. Aceasta nu s-ar putea întâmpla dacă limbajul autorului ar fi fost afectat de pareza stilistică şi criza de imaginaţie a retoricii ecleziastice oficiale. Bufniţa din dărâmături este, deci, implicit, şi o punere în gardă la adresa limbii de lemn atât de prost şlefuite a discursului instituţional, pe care prea mulţi credincioşi au renunţat să-l înţeleagă ori să-l mai chestioneze. De aceea, acest volum are meritul de-a provoca somnambulismul cronic al predicilor de amvon în care slujitorii, lipsiţi de luciditate, realism şi ironie, se complac duminică după duminică. Caricaturile cu aromă de naftalină şi gaz lacrimogen îşi primesc, astfel, partea binemeritată. Este straniu că în mileniul al treilea de la naşterea lui Hristos am ajuns martori ai unui conflict surd şi orb în jurul problemei „limbii sacre”, revendicate zelotist de apărătorii arhaismelor, dar abandonată trufaş de moderniştii progresişti. Mihail Neamţu a înţeles foarte devreme că cele două invenţii ale lumii greco-romane – care au asigurat expansiunea creştinismului în spaţiul mediteranean – au fost drumurile şi o limbă comună  de exprimare, atât pentru intelectuali sau neguţători, cât şi pentru plebei. Orice încercare de-a „proteja” într-un sens sectar „depozitul” de comori al limbii sacre pierde din vedere tocmai lecţia inculturării Evangheliei în lumea anticilor. Comunicându-şi gândurile şi frământările într-o scriitură autentică, cu umor dar ferită de poncife, autorul reuşeşte să-şi captiveze audienţa. Chiar dacă este marcată de anumite imperfecţiuni auctoriale şi editoriale (ce s-ar dori rectificate la o a doua ediţie), cartea lui Mihail Neamţu a ieşit de sub tipar cu o ţinută scoasă din tipic. Premisele autonomiei estetice sunt vizibile chiar de pe suprafaţa unei coperţi tip underground, care aminteşte de arta graffiti din vechile catacombe creştine. (Coperta a fost realizată de dna Doina Dumitrescu, folosit o lucrare din tinereţe a artistului Sorin Dumitrescu.)O altă trăsătură remarcabilă a cărţii o reprezinză polivalenţa discursului. Armătura ideatică a autorului este manifestă în mai multe registre, care balansează referinţele biblice cu cele fenomenologice, datele istorice cu amendamentele literare. Mihail Neamţu ia în serios „turnanta teologică” a fenomenologiei franceze şi propune câteva inedite aplicaţii în reflecţia asupra darului (cum este eseul despre fair-play şi fotbal). De asemenea, într-o discuţie atentă a „apofatismului personalist” al lui Christos Yannaras autorul pune în ecuaţie criza gândirii metafizice occidentale (diagnosticată de Nietzsche şi Heidegger) cu resursele patristice şi liturgice ale Bisericii nedespărţite. Darul sintezei dar şi al articulării conceptuale a problematicii teologice promit pentru viitor câteva mult aşteptate contribuţii mai pronunţat academice. Memorialistica, excursiile istoriografice, analizele sociologice asupra prezentului sau dar şi divagaţiile pe tema istoriei ideilor îl ispitesc pe autorul nostru. În decorul spălăcit al unei culturi amnezice, precuparea pentru istoricitatea discursului teologic şi cultural reprezintă o pantă perfect oportună de reflecţie.Nicăieri nu se resimte mai acut divorţul discursului ecleziastic faţă de istorie şi modernitate decât în producţiile hagiografice copios distribuite pe tarabe, unde distanţa între „vieţile sfinţilor” şi talismanele de orice fel abia mai este sesizată. Hagiografia folclorică a parazitat timp de secole canonul – de altminteri colonizator – al hagiografiei bizantine. Sanctificările fără probe istorice suficiente ori lipsite de transparenţă au impus în procesul actualizării calendarului priorităţi foarte greu de justificat. Din sinaxarele B.O.R lipses astăzi numele unor sfinţi din secolulul XX, cum sunt Cuv. Siluan Atonitul sau Sf.Mc. Pavel Florensky, dar sunt prezente episoade obscure din istoria unui imperiu mort acum cinci sute de ani, alăturate unor referinţe autohtoniste, de tipul „ziua eroilor” ori „ziua naţională”. Întrucât despărţirea de mitologia romantică nu s-a produs, îndepărtarea tineretului – tot mai independent economic şi social de familie, expert în IT şi mai ales avid pentru noutate – de discursul anacronic şi sămănătorist al Bisericii nu mai poate surprinde.Mihail Neamţu atrage, totodată, atenţia asupra stării de subordonare a B.O.R faţă de structurile de putere ale statului. Că B.O.R. cere un protecţionism legislativ din partea forurilor de conducere se explică prin retardarea gravissimă cu care liderii acestei instituţii au realizat urgenţa mobilizării resurselor private în politicile sale teologice, culturale, filantropice sau misionare. O acută criză managerială şi de resurse umane în rândul laicatului împiedică astăzi B.O.R să acceadă la o reţea mediată proprie şi modernă – un radio cu acoperire naţională, internet, ziar şi revistă centrale, dar mai ales o televiziune – ceea ce explică, în bună măsură, reacţiile excesive de intimidare (cazul Catedralei Mântuirii) sau oportunism (cazul Tanacu), în urma presiunilor presei. Vocea „bufniţei din dărâmături” ar merita, de aceea, auzită şi din dealul Mitropoliei, în măsura în care ierarhii îşi doresc racordarea la istorie şi realitate.             Recenzentul nu poate spera decât ca această apariţie editorială să fie semnul unei schimbări de macaz în teologia ortodoxă românească, oricât de mult curaj sau imprudenţă ar presupune această mutaţie. Fie că va smulge adeziuni entuziaste, fie că va întâmpina critici obstinate, volumul de debut al lui Mihail Neamţu au meritul de-a fi pus punctul pe „i” în graficul mai multor insomnii şi vise temerare.  Cluj-Napoca(Iulie 2005) 

Confucius spunea acum mai multe sute de ani că oamenii superiori cer totul de la ei înşişi în timp ce oamenii slabi preferă să primească totul de la ceilalţi. Privind retrospectiv viaţa, cei mai mulţi dintre noi descoperim că ne trăim viaţa în funcţie de ceea ce părinţii sau alte persoane au ales în locul nostru. Faptul că ne-am născut pentru că altcineva a decis în locul nostru, că de cele mai multe ori am îmbrăţişat o carieră sugerată indirect de către altcineva, că am acceptat influenţa cuiva mai mult sau mai puţin pregnant în viaţa noastră. De cele mai multe ori, am învăţat să îi lăsăm pe alţii să ne dicteze ce să facem sau am receptat influenţa altora persoane atât de marcant, încât uneori nu mai suntem capabili să îi privim pe ceilalţi decât prin prisma categoriilor deja însuşite de la alţii.

 Puţini sunt cei care reuşesc să se smulgă din aceste legături pentru a face pasul spre viitor pe picioarele lor. Şi mai puţini sunt aceia care au apoi curajul să ia decizii pe cont propriu şi să se hotărască asupra unui detaliu din viaţa lor care la un anumit moment poate părea unul minor, dar care apoi poate avea consecinţe nefaste asupra vieţii lor ulterioare. Mulţi nu mai au autonomie în gândire şi raţionează în funcţie de ceea ce altcineva ar dori de la ei şi nu ţinând cont de ceea ce ei îşi doresc de la viaţă şi de la ei înşişi.  

Am cunoscut pe cineva acum mulţi ani un om incapabil să facă ceea ce şi-a dorit preluând mereu de bun ceea ce aveau alţii să îi recomande. Unii oameni trebuie să fie conduşi şi mulţi sunt principalii exponenţii unei etici a sclavilor, aşa cum bine spunea Nietszche. Dar ce se întâmplă când evadăm din peştera în care am fost ţinuţi de propriile noastre iluzii că ceilalţi au dreptate în ceea ce priveşte viaţa noastră? Şi, mai ales, ce se întâmplă când nu suntem capabili să evadăm niciodată?    

Fimul lui Andrei Tarkovski intitulat astfel este o conjucţie aproape stelară dintre dramă şi sublim, dintre agonie şi extaz, istorie şi apocalips. Inspirat de viaţa monahului rus Andrei Rubliov (sec. XV), filmul este o parabolă cinemarografică de natură realistă construită pe mai multe planuri: istoria turbulentă a Rusiei pe care să îşi dobândească independenţa de sub hegemonia tătară, lupta pentru creaţie ca itinerar spiritual, tema maestrului, etc. Filmul se constituie într-o metanarativă extrem de greu de perceptul pentru mediul secularizant în care privitorul îşi duce existenţa.

 Desigur, fiecare temă dintre cele enumerate mai sus ar merita un singur post şi un comentariu amănunţit legat de evoluţia şi de locul ei în ansamblul filmului. Mă voi opri doar asupra celei mai provocatoare după părerea mea şi anume creaţia ca itinerariu spiritual, tema de rezistenţă a filmului. Acţiunea filmului se concentrează pe periplul lui Andrei Rubliov, un călugăr rătăcitor (o analogie cu evreul rătăcitor al lui Eugene Sue poate fi oare trasată?) în aşteptarea marii capodopere. Injustiţia socială şi turbulenţa politică îşi pune amprenta asupra acestui caracter în căutare prin faptul că nu îşi găseşte un loc în care să poată crea.

 Departe de a fi un fenomenolog animat de tema locului în lume în care poţi crea, mereu am avut senzaţia că acest film propune o temă la fel de interesantă tocmai pentru că este legată intim de ceea ce scriam mai sus: viaţa nu este decât un intinerar spre ceva care este dincolo de percepţie. Cum spunea cineva, important nu este finalul, ci să ne menţinem pe drum.

 Revenind la filmul lui Tarkovski, voi remarca doar un singur lucru: revoluţia cromatică pe care filmul o propune. Tuşele simple în alb şi negru care domină majoritatea fimului se desfăşoară ne duc cu gândul la conceptul ebraic de adamah (pământ), la faptul că existenţa nu are culoare decât atunci când este direcţionată spre o existenţă caracterizată de factorul spiritual şi de cel creativ. Cromatica bogată din finalul filmului sunt strâns legate de apariţia Icoanei Treimii: punct de reper spiritual, dar şi de coeziune politică, Icoana Treimii conferă sens unui destin individual, dar şi unei comunităţi înţelese prin termenul de ţerknovst(îmbisericire). Schimbarea imaginii din final anticipează o afirmaţie a lui Dostoiesvki:”Ortodoxia este acea frumuseţe care va mântui lumea…”        

O poezie care mi-a rămas în minte din liceu, când ne-a fost citită de profesoara de engleză. Apoi am aflat că erau versurile lui Bruce Springsteen din piesa cu acelaşi nume de pe albumul Human touch (1992). 

Human touch

You and me we were the pretenders
We let it all slip away
In the end what you don’t surrender
Well the world just strips away

Girl, ain’t no kindness in the face of strangers
Ain’t gonna find no miracles here
Well you can wait on your blesses my darlin’
But I got a deal for you right here

I ain’t lookin’ for praise or pity
I ain’t comin’ ’round searchin’ for a crutch
I just want someone to talk to
And a little of that Human Touch
Just a little of that Human Touch

Ain’t no mercy on the streets of this town
Ain’t no bread from heavenly skies
Ain’t nobody drawin’ wine from this blood
It’s just you and me tonight

Tell me, in a world without pity
Do you think what I’m askin’s too much
I just want something to hold on to
And a little of that Human Touch
Just a little of that Human Touch

Oh girl that feeling of safety you prize
Well it comes at a hard hard price
You can’t shut off the risk and the pain
Without losin’ the love that remains
We’re all riders on this train

So you’ve been broken and you’ve been hurt
Show me somebody who ain’t
Yeah, I know I ain’t nobody’s bargain
But, hell, a little touchup
and a little paint…

You might need somethin’ to hold on to
When all the answers, they don’t amount to much
Somebody that you could just to talk to
And a little of that Human Touch

Baby, in a world without pity
Do you think what I’m askin’s too much
I just want to feel you in my arms
Share a little of that Human Touch
Feel a little of that Human Touch
Give me a little of that Human Touch

Am văzut duminică seară Pacientul englez(1996), filmul care a obţinut atâtea Oscaruri şi a adunat atât de multe note admirative printre cinefili. Totuşi, după aproape 2h 35 de minute de vizionare m-am întrebat de ce acest film a fost atât de apreciat de către critici şi cinefili. Pe moment, am înjurat serios când mi-am dat seama că am aşteptat aproape 3 ore pentru un deznodământ spectaculos şi tot ce am primit la final a fost o peltea dulceagă cu arome de mucegai.

 Şi totuşi… după două zile de la vizionare, mergând pe sub platanii Budapestei, am fost mirat cât de uşor tratasem filmul ca fiind un material de slabă calitate. Mi-am dat seama că filmul lui Minghella te lasă cu câteva certitudini fundamentale şi că în acest moment de reamintire şi distilare constă valoarea reală a filmului:

 1. Nu trebuie să aştepţi ca persoana de lângă tine să sufere sau să se apropie de moarte pentru a-ţi declara sentimentele în mod deschis. TREBUIE să rişti, să îţi joci şansa pentru că poate nu vei mai avea a doua oară ocazia de a te intersecta cu persoana în cauză.

2. Întotdeauna când cineva ne face să zburăm, orgoliul trebuie să dispară din acea relaţie, indiferent de consecinţele imediate ale acestei atitudini. Orgoliul ne ţine la distanţă unul de celălalt, ne face să devenim străini, să preferăm politeţea din spatele măştilor în detrimentul bucuriei întâlnirii chipurilor.

3. Prejudecăţile trebuie condamnate la moarte, altfel ele ne vor condamna la însingurare.

Cu aceste câteva gânduri, recomand cu căldură filmul tuturor celor care au nervi de oţel şi caută esenţe mai tari decât simpla satisfacţie de moment oferită de o comedioară ieftină sau un film de acţiune cu rata victimelor luată de la primul abator din drum. Cadrele deşertice, prestaţia lui Ralph Finnes şi cele ale lui Kristin Scott Thomas şi Juliette Binoche (toţi trei recompensaţi cu premiul Oscar), tristeţea poveştii, vocea inconfundabilă a Marthei Sebestyen (cunoscută pentru prezenţa pe Martha’s song al celor de la Deep Forest), toţi aceşti factori sunt argumente în plus pentru cei care doresc să vizioneze acest film.

Cei care o vor face se vor convinge că Pacientul englez este mai mult decât un eveniment cinematografic; că, în ultimă instanţă, este o lecţie de viaţă.       

 Să vedem ce fel de Mici prinţi sunteţi….

http://www.quizilla.com/users/noillusions/quizzes/

Dar să îmi spuneţi şi mie rezultatele

Eu am ieşit că sunt o vulpe şi descrierea e mai sus